Sunt obosit. Nu e starea aia care trece dupa un somn bun. E vorba de o oboseala care nu ma mai paraseste nici in somn. Imi impaienjeneste privirea, imi tulbura mintile, imi amorteste membrele si face ca totul sa fie durere si in acelasi timp amorteala. Merg pe strada ca purtat de o sfoara, raspund automat intrebarilor venite de pe buze intredeschise si lenese si, cateodata, ies din corp si ma privesc. Flamand, insetat, mic si nedemn. Asa ma simt, cand ma privesc. Nu am fost niciodata, nu sunt si noi voi fi mai mare decat sunt acum. Nu am sa stiu niciodata totul, nu am sa simt niciodata  totul si nici macar nu voi fi vreodata ceva. O sa fiu doar obosit, o sa gasesc scuze si o sa privesc fara sa vad, o sa miros fara sa simt miasmele, o sa ascult fara sa aud, o sa pipai fara sa ating si sa gandesc fara sa inteleg. Cateodata te uiti in interiorul tau si te simti mic. Doar atat.